E ceva cu Africa... De ce mă cheama atât de irezistibil? Nu e casa mea dar mă simt acasă. Nu e pământul meu dar niciodata nu am avut pamant si oamenii de aici parca nici nu tin la el asa cum stiam de la batranii nostrii pretul său în sudoare sau sânge. Daca vrei pamant aici primesti pamant. Nu vreau pamant aici dar parca nici acasa nu mai am locul meu. Mai auzeam de la ai noștrii:” ...la noi în Germania” apoi  ”...la noi în Spania” și poate și altele... Îmi vine să zâmbesc. Aproape la fel  îmi vine să îi tratez și eu la rându-mi pe cei care vin cu mine prima dată cand eu sunt deja de-atâtea ori acasă în străinătățile îndepărtate  de locul nașterii mele. Oare cum ar suna să spun ”la noi în Africa” ? Ar fi aproximativ de râs...sunt prea palid să sune bine.

E adevărat, am inima împărțită pentru că mă atașez de locuri și mă atașez de oameni. Mă atașez de cei pe care echipa sau eu trebuie să îi tratez cu acea distanță medicală care te ține cu gândirea limpede de dragul reușitei actului medical. Acea secundă sau acel minut de lipsă de empatie pentru că vezi că doare și că trebuie și că  nu poți face nimic să nu doară chiar atunci. Imediat ce această pseudo-transă medicală dispare reapare acea privire când nu mai vezi bandajul copilului ci relaxarea că e mai bine și că s-ar juca. Acesta este momentul în care îți este mai drag. Ți-era drag de el și când a venit pentru că de-abea așteptai să îi faci ceva să fie mai bine dar ți-e și mai drag când vezi că e mai bine și te surprinzi dorindu-ți să nu mai aibă probleme dar apoi pleci și nu mai știi nimic... Mă trezesc din când în când dorind să mă întorc să-i văd pe fiecare, din America de Sud până în Nepal...

Acum Namibia. Nu mi-a trebuit mult să-mi fie dragi. Și copii și bătrâni de-opotrivă. Și vorba și gesturile. Și mersul și dansul. Și fițele și zdrențele.

Oamenii sunt foarte prietenoși și pașnici. Femeile sunt mai puțin abuzate decât în Ciad. Copii nu mor pe capete chiar ca în Ciad. Nu vreau să compar chiar totul cu ce am găsit în Ciad dar acolo am fost ultima data și a fost crunt uneori. Aici nu pare a fi chiar așa greu dar încă nu am văzut destul. Cu siguranță regiunea Caprivi nu spune tot despre Namibia cum nici Ciadul despre toată Africa.

Cerul ? Cerul e ca miezul de mango copt. Tocmai apune soarele...

Ani lumină

Lună plină peste Mediaș

Tot praful și zgomotul de pe străzile obosite din oraș nu reușesc să ascundă mireasma nebună de salcâm, liliac și... gard viu necunoscut pentru mine ce ești. Seara când te uiți la salcâm ți se pare că o parte din stele s-au mutat în el.

Există mai multe feluri de uși. Sunt cele care le deschizi tu, cele care ți le deschide pământul, cele care ți le deschide cerul, cele care ți le deschizi către pământ, cele care ți le deschizi către cer.

Mă uit la flori, mă uit la cer și vreau să uit un pic despre ceea ce spun unii și alții despre cum să te ferești de pământ să o iei direct către cer. Prea bine știu că nu există cer fără pământ pentru că dacă n-ar fi atunci cine s-ar uita la el să îl numească? Prea bine știu că cerul a trecut prin pământ pentru a primi stele care nu se sting, altfel ar fi rămas cu cele vechi ale lui care s-ar fi stins toate într-o bună zi, într-o liniștită secundă.

Mai este un fel de ușă care ți se deschide așa...din senin. Ți se deschide în timp ce stai în troleu sau te plimbi sau simți vântul pe față sau ți se încinge orizontul la apus de soare sau așa cum am pățit eu de curând din cauza nebuniei copacilor de a mirosi și arăta bine, întrecând nebunia străzilor, m-a făcut să mă uit la flori și apoi la cer. S-a deschis ușa asta pe care timpul ți-o deschide numai ție, acolo în capul tău și una te duce spre viitor și alta te duce spre trecut dar oriunde ai fi te duci. Și m-am  dus și eu și am ajuns înapoi de data asta în Ciad.

Am ajuns în noaptea în care am ieșit pe pistă. Aveam o sete să privesc stele. Noaptea nu sunt țânțari de malarie așa că iată-mă afară. Curios fiind de felul meu vroiam să știu măcar o fărâmă din ceea ce văd și ciung fiind de astronomie am scos un android l-am îndreptat spre cer și am început să citesc numele constelațiilor și al planetelor. M-am oprit apoi cu fața spre constelația centaurului. Trebuie să fi fost foarte norocos deoarece era lipită de orizont undeva foarte jos, din România nici nu se vede. Nu vreau să verific, uitați-vă voi pe wikipedia dar cred că una din stele este cea mai aproape de pământ. Cu toate astea luminii îi trebuie vre-o 4 ani să ajungă la noi.

Am făcut un calcul matematic la care nu îmi trebuie android (încă) și am ajuns la concluzia că lumina care a plecat de la steaua Proxima Centauri și s-a oprit pe retina mea, a început să călătorească după un an de la prima  mea vizită în ciad. Prin urmare cam la un an după plecarea mea din Ciad a început lumina să vină spre mine ca să mă găsească după patru ani tot aici și tot așa, cu picioarele pe sol cărămiziu...

Da și acum iar plec (pe bune) să o văd din Namibia, după un an lumină, ea nestinsă și eu, noi ăștia toți la un loc tot mai nesemnificativi de cât fotonii...

Mi-a trebuit mie să ies primăvara pe străzi cu copaci înfloriți...plimbare a vieții, acum e rândul tău, tu care citești, mai sunt flori și mai sunt stele.