Ani lumină

Lună plină peste Mediaș

Tot praful și zgomotul de pe străzile obosite din oraș nu reușesc să ascundă mireasma nebună de salcâm, liliac și... gard viu necunoscut pentru mine ce ești. Seara când te uiți la salcâm ți se pare că o parte din stele s-au mutat în el.

Există mai multe feluri de uși. Sunt cele care le deschizi tu, cele care ți le deschide pământul, cele care ți le deschide cerul, cele care ți le deschizi către pământ, cele care ți le deschizi către cer.

Mă uit la flori, mă uit la cer și vreau să uit un pic despre ceea ce spun unii și alții despre cum să te ferești de pământ să o iei direct către cer. Prea bine știu că nu există cer fără pământ pentru că dacă n-ar fi atunci cine s-ar uita la el să îl numească? Prea bine știu că cerul a trecut prin pământ pentru a primi stele care nu se sting, altfel ar fi rămas cu cele vechi ale lui care s-ar fi stins toate într-o bună zi, într-o liniștită secundă.

Mai este un fel de ușă care ți se deschide așa...din senin. Ți se deschide în timp ce stai în troleu sau te plimbi sau simți vântul pe față sau ți se încinge orizontul la apus de soare sau așa cum am pățit eu de curând din cauza nebuniei copacilor de a mirosi și arăta bine, întrecând nebunia străzilor, m-a făcut să mă uit la flori și apoi la cer. S-a deschis ușa asta pe care timpul ți-o deschide numai ție, acolo în capul tău și una te duce spre viitor și alta te duce spre trecut dar oriunde ai fi te duci. Și m-am  dus și eu și am ajuns înapoi de data asta în Ciad.

Am ajuns în noaptea în care am ieșit pe pistă. Aveam o sete să privesc stele. Noaptea nu sunt țânțari de malarie așa că iată-mă afară. Curios fiind de felul meu vroiam să știu măcar o fărâmă din ceea ce văd și ciung fiind de astronomie am scos un android l-am îndreptat spre cer și am început să citesc numele constelațiilor și al planetelor. M-am oprit apoi cu fața spre constelația centaurului. Trebuie să fi fost foarte norocos deoarece era lipită de orizont undeva foarte jos, din România nici nu se vede. Nu vreau să verific, uitați-vă voi pe wikipedia dar cred că una din stele este cea mai aproape de pământ. Cu toate astea luminii îi trebuie vre-o 4 ani să ajungă la noi.

Am făcut un calcul matematic la care nu îmi trebuie android (încă) și am ajuns la concluzia că lumina care a plecat de la steaua Proxima Centauri și s-a oprit pe retina mea, a început să călătorească după un an de la prima  mea vizită în ciad. Prin urmare cam la un an după plecarea mea din Ciad a început lumina să vină spre mine ca să mă găsească după patru ani tot aici și tot așa, cu picioarele pe sol cărămiziu...

Da și acum iar plec (pe bune) să o văd din Namibia, după un an lumină, ea nestinsă și eu, noi ăștia toți la un loc tot mai nesemnificativi de cât fotonii...

Mi-a trebuit mie să ies primăvara pe străzi cu copaci înfloriți...plimbare a vieții, acum e rândul tău, tu care citești, mai sunt flori și mai sunt stele.