luni, 19 octombrie 2015

Piatra la masă

Sunt încă la masă. Orez şi fasole. Desert: Banane, apă rece.
Nu stiu ce a băgat Elizee în sos dar e delicios. Am nimerit doar la mese cu mâncare foarte bună de data asta în Ciad. Cu toate astea fac aparent un efort pentru a mânca deoarece de fiecare dată transpir ca după o tură de stadion olimpic. Sunt 40 de grade în locuri umbrite. La fiecare trecere a ventilatorului pendulant am parte de o experienţă a deliciului, asemănătoare probabil cu a acelora care savurează asortarea vinului potrivit la mâncare.

Cu un zâmbet larg pe faţă James vine la masă şi îmi spune că trebuie să îmi arate ceva în timp ce îmi întinde un obiect rotund de mărimea unei clementine mari. Cu coaja foarte aspra, dură, pe alocuri crepată, de culoare bej închis, uscată. Cu furculiţa în stânga cu obiectul ciudat  în mâna dreaptă mă uit la James, mă uit din nou la ceea ce ţin, mă gândesc la tot felul de chestii ciudate care pot fi mâncate, de vreme ce mi-l aduce la masă. Într-un final îmi răspunde cu un zâmbet şi mai larg:

- Este o piatră pe care am scos-o dintr-o vezică.
- Tre' să mă spăl pe mâini , îi spun eu râzând.

Ştiu, în mod normal nu e de râs dar pentru mine (din nou) a fost ca o fază din M*A*S*H. Oamenii aceştia vin când e prea târziu dar cine îi condamnă. Merg la vraci întâi pentru că e aproape, de ce să facă drum de 3 zile până la spitalul cu doctori pe bune?

După un "hocus-pocus" iată piatra. Poftă bună!

sâmbătă, 25 mai 2013

E ceva cu Africa... De ce mă cheama atât de irezistibil? Nu e casa mea dar mă simt acasă. Nu e pământul meu dar niciodata nu am avut pamant si oamenii de aici parca nici nu tin la el asa cum stiam de la batranii nostrii pretul său în sudoare sau sânge. Daca vrei pamant aici primesti pamant. Nu vreau pamant aici dar parca nici acasa nu mai am locul meu. Mai auzeam de la ai noștrii:” ...la noi în Germania” apoi  ”...la noi în Spania” și poate și altele... Îmi vine să zâmbesc. Aproape la fel  îmi vine să îi tratez și eu la rându-mi pe cei care vin cu mine prima dată cand eu sunt deja de-atâtea ori acasă în străinătățile îndepărtate  de locul nașterii mele. Oare cum ar suna să spun ”la noi în Africa” ? Ar fi aproximativ de râs...sunt prea palid să sune bine.
E adevărat, am inima împărțită pentru că mă atașez de locuri și mă atașez de oameni. Mă atașez de cei pe care echipa sau eu trebuie să îi tratez cu acea distanță medicală care te ține cu gândirea limpede de dragul reușitei actului medical. Acea secundă sau acel minut de lipsă de empatie pentru că vezi că doare și că trebuie și că  nu poți face nimic să nu doară chiar atunci. Imediat ce această pseudo-transă medicală dispare reapare acea privire când nu mai vezi bandajul copilului ci relaxarea că e mai bine și că s-ar juca. Acesta este momentul în care îți este mai drag. Ți-era drag de el și când a venit pentru că de-abea așteptai să îi faci ceva să fie mai bine dar ți-e și mai drag când vezi că e mai bine și te surprinzi dorindu-ți să nu mai aibă probleme dar apoi pleci și nu mai știi nimic... Mă trezesc din când în când dorind să mă întorc să-i văd pe fiecare, din America de Sud până în Nepal...

Acum Namibia. Nu mi-a trebuit mult să-mi fie dragi. Și copii și bătrâni de-opotrivă. Și vorba și gesturile. Și mersul și dansul. Și fițele și zdrențele.
Oamenii sunt foarte prietenoși și pașnici. Femeile sunt mai puțin abuzate decât în Ciad. Copii nu mor pe capete chiar ca în Ciad. Nu vreau să compar chiar totul cu ce am găsit în Ciad dar acolo am fost ultima data și a fost crunt uneori. Aici nu pare a fi chiar așa greu dar încă nu am văzut destul. Cu siguranță regiunea Caprivi nu spune tot despre Namibia cum nici Ciadul despre toată Africa.


Cerul ? Cerul e ca miezul de mango copt. Tocmai apune soarele...

sâmbătă, 11 mai 2013

Ani lumină

Lună plină peste Mediaș

Tot praful și zgomotul de pe străzile obosite din oraș nu reușesc să ascundă mireasma nebună de salcâm, liliac și... gard viu necunoscut pentru mine ce ești. Seara când te uiți la salcâm ți se pare că o parte din stele s-au mutat în el.

Există mai multe feluri de uși. Sunt cele care le deschizi tu, cele care ți le deschide pământul, cele care ți le deschide cerul, cele care ți le deschizi către pământ, cele care ți le deschizi către cer.

Mă uit la flori, mă uit la cer și vreau să uit un pic despre ceea ce spun unii și alții despre cum să te ferești de pământ să o iei direct către cer. Prea bine știu că nu există cer fără pământ pentru că dacă n-ar fi atunci cine s-ar uita la el să îl numească? Prea bine știu că cerul a trecut prin pământ pentru a primi stele care nu se sting, altfel ar fi rămas cu cele vechi ale lui care s-ar fi stins toate într-o bună zi, într-o liniștită secundă.

Mai este un fel de ușă care ți se deschide așa...din senin. Ți se deschide în timp ce stai în troleu sau te plimbi sau simți vântul pe față sau ți se încinge orizontul la apus de soare sau așa cum am pățit eu de curând din cauza nebuniei copacilor de a mirosi și arăta bine, întrecând nebunia străzilor, m-a făcut să mă uit la flori și apoi la cer. S-a deschis ușa asta pe care timpul ți-o deschide numai ție, acolo în capul tău și una te duce spre viitor și alta te duce spre trecut dar oriunde ai fi te duci. Și m-am  dus și eu și am ajuns înapoi de data asta în Ciad.

Am ajuns în noaptea în care am ieșit pe pistă. Aveam o sete să privesc stele. Noaptea nu sunt țânțari de malarie așa că iată-mă afară. Curios fiind de felul meu vroiam să știu măcar o fărâmă din ceea ce văd și ciung fiind de astronomie am scos un android l-am îndreptat spre cer și am început să citesc numele constelațiilor și al planetelor. M-am oprit apoi cu fața spre constelația centaurului. Trebuie să fi fost foarte norocos deoarece era lipită de orizont undeva foarte jos, din România nici nu se vede. Nu vreau să verific, uitați-vă voi pe wikipedia dar cred că una din stele este cea mai aproape de pământ. Cu toate astea luminii îi trebuie vre-o 4 ani să ajungă la noi.

Am făcut un calcul matematic la care nu îmi trebuie android (încă) și am ajuns la concluzia că lumina care a plecat de la steaua Proxima Centauri și s-a oprit pe retina mea, a început să călătorească după un an de la prima  mea vizită în ciad. Prin urmare cam la un an după plecarea mea din Ciad a început lumina să vină spre mine ca să mă găsească după patru ani tot aici și tot așa, cu picioarele pe sol cărămiziu...

Da și acum iar plec (pe bune) să o văd din Namibia, după un an lumină, ea nestinsă și eu, noi ăștia toți la un loc tot mai nesemnificativi de cât fotonii...

Mi-a trebuit mie să ies primăvara pe străzi cu copaci înfloriți...plimbare a vieții, acum e rândul tău, tu care citești, mai sunt flori și mai sunt stele.

duminică, 15 iulie 2012

Tobele din ţara copiilor

Am fost vizitat de Red, maimuţa problemă. Nu e bine să îl  laşi în casă pentru că se pricepe la furat şi fugit. Îl interesează cheile, cablurile, încărcătoarele de telefon, căstile, monedele, fructele pe care le poate apuca şi căra. Măcar de le-ar mânca în întregime. Odată l-am surprins furând guava pt că e mai mică. A fugit cu ea afară. De îndată ce ajunge la o distanţă suficient de mare să îi confere un oarecare sentiment de siguranţă se aşează,  muşcă doar odată iar apoi parcă vrând să îţi  facă în ciudă fără să termine de mâncat aruncă fructul pe jos şi revine să fure încă o guava. M-am asigurat că uşa acoperită cu plasă este blocată cu o cărămidă şi că maimuţa nu poate intra.

Eram la micul dejun iar pentru că sunt „dependent“ de mango am pregătit unul uriaş cu care să închei masa. Ştiam că este o delicatesă iubită şi de Red . Aveam de gând să îl mituiesc pentru a-l putea fotografia. A fost de parcă aş fi folosit magie ca să îl atrag. Probabil i-a simţit mirosul intensificându-se din clipa din care am tăiat din mango. Ochii lui erau aţintiţi spre mana mea şi se ve
dea pe chipul lui că se străduieşte să pună la punct o strategie să ajungă la aceea bucăţică...   A fos uşor, i-am dat-o, era probabil şi înfometat. A stat liniştit şi a mâncat tot până la coajă, cocoţat pe motocicletă, dându-mi ocazia să îl fotografiez.

După micul dejun, încui coliba pornesc motocicleta, urmează să dau o tură prin această ţară a copiilor, peste tot unde mergi e plin de copii, sunt mulţi şi sunt pretutindeni.  

Las în urmă în coliba hexagonală zidită din cărămidă cu acoperiş de iarbă. Itinerariul începe la Bendele iar destinaţia este undeva lângă spitalul din Bere, trebuie să treci de copacul care înfloreşte dar nu rodeşte niciodată, copii căţăraţi în el strigă naassaraaa (albulee)... Drumul este roşu, pe alocuri nisipos pe alocuri noroios, uneori cărămiziu, uneori roşu maroniu, roşu intens cărămiziu, uneori ca muştarul , uneori cu nisipul lipicios şi ţi-l aruncă pe piept pe faţă , în ochi. Apoi treci de cei doisprezece fraţi care strigă după tine „hau ar iu !” şi treci de palmierii înalţi pe care i-am crezut fără rost dar au fructe cu miez foarte portocaliu şi foarte fibros. Treci de capra legată să nu se dea la porumbul firav, apoi de porcul alergat de 4-5 copii pentru a fi legat şi el să nu intre în grădina proaspăt semănată.  Treci de copii mici dezbrăcaţi în patru labe la margine de drum apoi de copii care se întrec rostogolind roata fără spiţe sau capacul de oală cu smalţul sărit. Ici colo câte o femeie vântură orez. Ajungi din urmă plugul fără roată crestând poteca, târât alene de boi mânaţi de copii spre câmpul de orez. 
-„Nassaraaa...” , se mai aude din când în când, nici nu ştii cum şi de unde te-au văzut de parcă ar fi un joc pentru copii în care trebuie să cânţi, un joc pe care îl înveţi de la ceilalţi copii fără să fie vre-odată un adult la mijloc. „Podul de piatră s-a dărâmat... A venit apa şi l-a luat ...” Am învăţat acest cântec şi altele de la ceilalţi copii fără ca vreodată un adult să ne înveţe... Treci pe lângă copii călare pe măgăruş, băiatul cu băţul într-o mână, în altă mână cu sfoara trăgând de celălat măgăruş mai mic, surioara în faţa lui cu părul împletit cu zâmbet larg nu am auzit ce a strigat dar aş putea să jur că era „ nassaraaa” ! Ajungi la cele două bălţi mari cu diametrul de 8 metri , parcul de distracţie al  raţelor şi al broaştelor gigantice, pe margine este bătrânul care impleteşte iarbă, paie nuiele.Treci pe lângă femeia oarbă cu ochii albi, curată şi îmbrăcată frumos. Nu e singură e condusă de o fetiţă. Are un băţ dar nu e alb e doar lucios la capete pentru că la un capăt este ea întotdeauna şi la celălalt capăt e nepoata sau un nepot. Treci de copii cu praştia în mână, cu buricul herniat pe o burtică mărită de paraziţi, cu pete de noroi uscat şi alb pe conturul feţei, în părul scurt şi încreţit ca boabe negre de orez, cu filamente portocalii uscate pe lângă buzele groase, de la fructele de palmier.Femei poartă lemne pe cap, poartă saci mari, lighene cu fructe sau manioc, coşuri mari, fetiţe cu bebeluşi în spinare, când te uiţi la ele din faţă nu vezi decât tălpile în dreptul taliei, tălpi cu mijloc uşor roz şocolatiu cu degetele maronii iar apoi când se întorc apare şi „rucsacul” zâmbitor cu părul creţ şi ochi ca mărgelele negre.   

Drumul e din nou roşu pe margini muştar pe mijloc, nisipul e mai moale şi mai adânc, motocicleta îşi începe dansul, devine instabilă, mă aştept oricând să îmi fugă spatele într-o parte, mă feresc de iarba ascuţită de pe margine, îmi plec capul pe sub pomii de mango. Îmi doresc să fi fost cu Claudiu aici, cred că i-ar fi plăcut mult să îşi alerge motorul pe nisipuri, poteci înguste, nu e zi în care să nu îmi aduc aminte de el...Păcat că a murit atât de tânăr, am fi făcut echipă bună ca pe Amazon...

Am trecut de porumbeii albi ocupaţi cu boabe căzute după ce femeile au vânturat. Uneori zboară paralel cu mine de parcă s-ar aşeza pe mâna mea dacă aş întinde-o.
Am trecut şi de intersecţia unde copii joacă fotbal, drumul ales de mine duce spre spitalul rural, celălalt drum duce spre piaţă, înainte de a ajunge la spital fac stânga şi apoi o ţin tot înainte pe lângă casele din cărămizi de lut şi paie. 


Sunt la destinaţie opresc motorul la umbra unui copac, aud tobele, mă duc mai aproape, văd copiii bătândule, aud tobele, aud fetele şi femeile cântând, talpa mea bate ritmul, palma îmi loveşte coapsa, femeile şi fetele dansează, bărbaţii cântă în contratimp melodia pentatonică.Copii bat tobele cu ochii închişi şi gândul începe să îmi amorţească, pentru cât timp vor cânta şi vor dansa voi uita de bebeluşi ca soldaţii (îi vezi acum trăind dar nu ştii care nu se va întoarce acasă). Voi uita de femeia cu pântecele care nu se mai închide, voi uita de spital, de plânsul albilor care se prăbuşesc atunci când nu fac faţă, voi uita de căldură, voi uita de sete, voi uita de mine.Poate tot aşa uită şi ei de ei....

Talpa bate ritmul, palma bate ritmul, inima bate ritmul, sunt în Africa , sunt în ţara copiilor...

marți, 5 iunie 2012

4 kg...

M-am dus la pediatrie...copilul din patul 10 a murit, transfuzia a venit prea tarziu, era deshidratat si malnutrit...

Nu era de mirare ca Janna, asistenta care era pe tura nu era in toane foarte bune, sa ai asaceva pe timpul turei tale nu e chiar fain... Oh da si apoi imi spune ca are pe cineva nou...

M-am uitat pe pat si am vazut un copil cu ochii inca ne-stinsi, cu coastele foarte tare vizibile dar in miscare pentru ca respira. Avea un tub nasogastric cu un capat  lipit cu leocuplast pe frunte prin care tocmai primea lichide ca altfel nu era in stare sa inghita. Avea o branula, cum durerea mea i-au gasit o vena, nu stiu! Avea 3 ani si greutatea 4 kilograme, eu aproape ca atat aveam la nastere! Crezi ca era in stare sa mearga? Oare a mers vreodata?

Nu am sa postez nici o fotografie pentru ca e un suflet inca viu in putina carne si un pumn de oase si nu am sa folosesc nici o imagine menita sa fie folosita apoi pentru a viola constiinte sau a santaja inimi pentru a obtine fonduri care put.

Vreau doar sa stii ca s-a miscat si ca si-a intins mana, nu catre mine dar in directia mea si am luat mana in palma mea si desi nu a inteles nimic din ce am spus i-am dorit sa nu se lase acum dupa 3 ani de lupta pentru viata...
Si mai vreau sa stii ca pentru mine nu este emblema horror a africii, este un privilegiu sa fi tinut mana cuiva atat de slab si mic si totusi triumfator. Traiasca...Te rog...traiasca!

sâmbătă, 2 iunie 2012

Una din zilele linistite


Eram in camera transformata in cabinet dentar in cadrul spitalului rural din Bere, Ciad. Deja tratasem cativa pacienti carora le-am facut extractii, cand la un moment dat mi se aseaza o femeie in varsta pe scaunul improvizat si imi arata un molar de care de fapt nu vroia sa scape ci langa el se aflau niste radacini in maxilar care ii provocau durere. 

duminică, 27 mai 2012

Mebege

Saptamana trecuta pe 20 mai am vizitat Mebege, un sat indepartat in care se ajunge pe jos sau cu motocicleta, mai este si un aerodrom in apropiere dar pentru ca avionul nostru este inca in reparatie am plecat cu motocicletele. Robert Gherman (cu camera) era inca aici cu mine, intre timp s-a intors in Romania...

 Una din paciente a suferit candva o fractura de mandibula avea un fragment osos mobil rotunjit sub gingie pe care a trebuit sa il scot si sa o suturez.

In curte era o fantana din care femeile din sat si cateva femei dintr-un trib fulani (cu sau fara copii pe spate) scoteau apa in caldura zilei, nu e de mirare ca dupa efortul fizic aveau cel putin fruntile transpirate.