Istoria se repeta

Nunthala. Nu am anuntat pe toata lumea ca am sosit, prin urmare putem sa ne instalam cabinetele în tihna. A doua zi dupa sosire, sunt golite geamantanele de medicamente, instrumente, consumabile, materiale moi, spatule, seringi, branule si altele. Instrumentele stomatologice sunt scoase din truse, ecograful este instalat si ECG pus la îndemâna. Din fericire exista un autoclav în dotare. De data aceasta nu am fost primiti cu dansuri si speech-uri , nici cu ghirlande de flori iar deschiderea cabinetelor nu a avut parte de nici o festivitate. În timp ce ultimele pregatiri sunt facute deja încep sa apara timid primii care au venit sa fie vazuti de doctor.



Nu mai stiu ce probleme avea primul pacient dar ceea ce urma sa ma marcheze este ca istoria se repeta, crunt. Colegii mei m-au chemat sa vad mânuta unui copil de aproape un an. Era neagra, nu ma refer la tenul nativ ci la un negru precum carbunele, degetul mic arata dezastruos, era mult mai gros de cât ar fi trebuit sa fie iar în crapaturile crustei negre se vedeau secretii rosietice în contrast izbitor si secretii albicioase. Mama lui venise pentru ca copilul avea niste cruste pe cap asemeni celui din trailerul filmului „Semn de viata”( sign-of-life.net ) filmat cu noi în 2008. Copilul avea tendinta sa se scarpine tot timpul asa ca a venit sa îl vedem. Pe noi, însa, ne-a traznit paradoxul, motivatia mamei de a se prezenta si înfatisarea mâinii. De fapt mâna copilului mirosea de-a binelea. Eu am crezut ca va ramâne sigur fara ultimele doua degete sau fara mâna, asa rau mirosea si asa de rau arata. Colegii mei stiau ca daca doresc sa se apuce de acest copil anestezia locala nu este o optiune, avea nevoie de anestezie generala. Din fericire s-a descoperit ca aveam diazepam cu administrare intrarectala pentru copii ceea ce expune pacientul la riscuri minime. Chiar daca aveam pulsoximetru si posibilitati de ventilatie nu aveam nevoie de riscuri în plus. Oricum era nevoie de liniste operatorie si cu diazepam administrat intrarectal s-a putut lucra destul de bine.

Din fericire la finalul interventiei de îndepartare a crustelor si tesuturilor necrozate a reiesit ca degetele sale sunt intacte. Prognosticul ramâne favorabil atâta timp cât indicatiile noastre ramân respectate si mama lui va reveni cu copilul pentru schimbarea pansamentelor.

Istoria se repeta. O mama care vine pentru ca stie ca e o problema cu copilasul dar de fapt nu stie ca daca vine o zi doua mai târziu plata pentru întârziere ar fi putut sa fie pierderea mâinii copilului ei. La fel a fost si data trecuta doar ca atunci plata ar fi fost mult mai mare: viata.

Stau si ma întreb daca aici lânga mânastirea budista Taksindu este normal sa existe un fenomen ca acesta. Întelepciunea calugarilor budisti, mult respectata în lumea vestica, nu ar trebui sa produca macar un efect secundar prin care oamenii din casele din jurul lor sa devina macar atât de întelepti încât sa îsi spele copii sau sa nu puna pamânt pe mâna arsa a copiilor? Daca mi-aduc bine aminte în expeditia de data trecuta am început consultatiile la mânastire pentru ca oamenii din sat ne spuneau ca ei , calugarii , sunt cei umili carora trebuie sa le acordam atentie. Atunci nu a trebuit sa risipim nici macar o aspirina deoarece calugarii aveau tratamente si tot ce trebuia sa facem era sa le dam sfaturi daca sa îsi continue tratamentele sau nu. Una din calugarite avea dinti de portelan, eu am consultat-o si sincer: m-a surprins.

Munti, dealuri luminate în lumina apusului, carari serpuite în stânca, dimineti ruginii cu ceata dezvaluind piscuri, parcele terasate... Trebuie sa fac o mica pauza de fiecare data când ma gândesc la copii si ce am gasit la mânastire. Oarecum în mintea mea amestecul umilinta si privilegii este un amestec gretos ca si cum ai tine ulei în apa de baut. Umilinta ar fi apa curata iar privilegiile uleiul. Sunt foarte bune dar separat. Ai baut vreodata când ti-era sete, din greseala ulei în loc de apa? Ceva de genul acesta am gustat (la figurat – pentru cei care nu se prind din prima) aici în Nunthala...