Parfum cu suflet / Poveste despre moarte

Kathmandu. Am coborât din avionul cu care am plecat cu greu din Phaplu. Oarecum ușurat că am reușit să coborâm de pe munte dar cu o piatră pe inimă. Copilul de 11 ani stablizat, îngrijit și transferat de noi la Kathmandu, a murit după 3 zile de spitalizare. Diagnostic: necunoscut. 

La ieşirea din aeroport eşti asaltat de mulţi taximetrişti iar, dacă hotelul la care ţi-ai făcut rezervările nu trimite pe cineva care să te întâmpine, vei avea dificultatea de a găsi hotelul, pentru simplul fapt că, în Thamel, cartierul turiştilor, reperele sunt în funcţie de hotelurile cele mai cunoscute sau scumpe. Taxiurile sunt foarte mici iar traficul foarte intens aglomerat îţi dă ades impresia că poliţistul îşi foloseşte fluierul doar pentru a fi observat de către şoferi şi de către noianul de motociclişti, de parcă ar fi singura lui metodă de a face faţă pericolului de a fi călcat. Pentru mine, care sunt obişnuit să conduc cu volanul pe partea stângă, ocupând locul stâng fără volan, urmărind mersul lucrurilor pe invers, pe străzi, sunt fascinat, de fiecare dată, de faptul că toată lumea claxonează şi nimeni nu se enervează. Chiar dacă regulile de prioritate devin nişte amănunte de bun simţ şi instinct, ceea ce, la un trafic dublu cât al Bucureştiului, dacă se mai adaugă străzi înguste precum în cetăţile medievale din Transilvania, poate genera un univers complex al gazelor de eşapament şi al densităţii cauciucurilor pe metru pătrat de asfalt sau caldarâm, un univers complex în care simboluri religioase la fel de omniprezente ca şi publicitatea stradală te fac să te opreşti cu greu din admiraţie; admiraţie deoarece nu se opreşte, admiraţie că nu se întâmplă catastrofe. Tot atunci şi stupoare pentru că viaţa asta ar trebui să fie suficient de importantă cât să se facă un pic de loc ambulanţei în trafic dar, din păcate, cortegiile funerare se bucură de ceva mai multă atenţie, chiar mai multă decât poliţiştii, calea spre altă viaţă, spre următoarea viaţă, nu trebuie înfundată de nimic.

Un asemenea cortegiu, dacă este hindus, are drept staţie de capăt rugul de la Pashupatinath, cel mai important complex de clădiri şi monumente hinduse din capitala Nepalului. Pentru mine, unul care ştiu de hinduism şi meditaţie yoga doar din mass-media şi din literatura vândută în Europa sau din cele povestite de prieteni, aici în Kathmandu totul mi se aşterne într-o perspectivă diferită, nimic nu este aşa cum mi-am imaginat sau am crezut că ştiu. Soclul de piatră pentru incinerări este amenajat cu lemne pe măsura cadavrului, apoi familia decorează atât lemnele cât şi piatra cu ghirlande de flori. Nu ştiu dacă mulţimea florilor simbolizează statutul social sau dragostea exprimată de către aparţinători dar la ultima incinerare totul era portocaliu, florile acopereau totul. Experienţa vizuală este doar o parte din trăire pentru că, odată ce focul începe să devoreze şi fumul să urce spre cer, tot evenimentul devine foarte olfactiv. Un râu sfânt umezeşte Pashupatinath, incinerările se fac lângă el. Apa care trece prin complexul de clădiri şi monumente religioase doar pare curată dar înainte de a străbate această incintă, malurile sunt pline de o pădure de flacoane de plastic şi nu numai. Acest „parfum” care însoţeşte trecerea sufletului spre altă lume este generat de apă, fum şi cenuşa care începe să fie purtată prin aer cu generozitate către toţi cei prezenţi, astfel clipele de despărţire devenind intime. Oricine a inhalat cenuşă probabil că nu se va despărţi niciodată de cel drag, o parte din „parfumul cu suflet” rămânând aproape de inimă, în plămâni. După ce totul este mistuit de flăcări, ceea ce rămîne împreună cu posibile bijuterii sau lucrări dentare, este adunat într-un pahar şi aruncat în râul sfânt.

Urcând scările de la râu spre locul în care monahii îşi au culcuşurile, albul scărilor în contrast cu faţa negricioasă a cerşetorilor, oameni bolnavi de lepră sau alte boli cronice dizabilitante, mi-a amintit de discuţia pe care am avut-o cu un amic care m-a condus în iarna lui 2008 prin acelaşi complex. El spunea că a fost o epizootie cândva pe vremuri îndepărtate. Oamenii s-au adunat în număr mare în acest loc pentru a se ruga zeilor să oprească ciuma care le omora vitele. Deoarece rugăciunile lor insistente au fost ascultate, au decis să construiască Pashupatinath. L-am întrebat pe amicul meu dacă pentru oameni există o asemenea opţiune şi mi-a răspuns simplu că nu. Pentru vaci există o ureche disponibilă a zeilor dar pentru oameni nu. Leproşii de pe scări erau un exemplu destul de concludent, ajutorul lor nu venea de la Shiva sau Vishnu ci de la oamenii care se îndurau de ei. Odată ajuns în partea de sus, amicul meu mi-a arătat clopotele pentru pace, toţi cei care doreau pacea în lume aveau la dispoziţie clopote mai mari şi mai mici (oare în creştinism de unde au intrat în turla bisericii?). Tot în preajmă, în nişte clădiri dărăpănate probabil la fel de vechi ca şi monumentele pe care recent (acum 300-400 de ani) erau aduse sacrificii umane, îşi duc veacul monahal nişte oameni care au renunţat la familie şi la orice altă posesie sau privilegii pentru a medita aici. Nu este nici o instituţie care să le poarte de grijă dar, în schimbul norocului sau „binecuvântării” pictate în roşu cu degetul pe fruntea oamenilor, primesc ceva bănuţi, iar dacă un turist doreşte să îi fotografieze, îşi vor cere, cu siguranţă, taxa. De data aceasta i-am găsit drogaţi cu marijuana, catapultaţi spre graniţa dintre veselie şi inconştienţă. Din câte puteam să văd nu aveau nici baie nici bucătărie, prin urmare nu ştiu ce mâncau şi nu ştiu cum se spălau... probabil în râu odată cu ritualul de purificare...
Am întrebat asupra căror păcate are efect spălarea în râu, dacă a ucide pe cineva este un păcat şi mi s-a răspuns că uciderea este păcat dar râul nu va spăla aşa ceva. Am întrebat dacă a minţi este păcat iar amicul meu nu era sigur... sigur mi-a spus că funcţionează, spre exemplu, atunci când un bărbat văduvit doreşte să se recăsătorească. Pentru a deveni din nou pur pentru nuntă trebuie să treacă prin râu.

Oare am văzut adevărata faţă a hinduismului? Oare asocierea dintre yoga şi hinduism întru prosperitate şi sănătate este doar pentru cei privilegiaţi? Privilegiaţi pentru că au bani sau privilegiaţi că s-au născut într-o anumită castă sau familie? E limpede că cei pe care i-am văzut în Kathmandu erau într-adevăr săraci.
Am stat să mă gândesc câte cursuri de yoga sau alte meditaţii (mai mult sau mai puţin religioase pe faţă) ştiu că se făceau gratis acasă şi mi-am amintit că toate sunt pe bani, la fel şi literatura. Am stat să mă gândesc câte cursuri de medicină alternativă s-au făcut gratis şi, din câte ştiu,  sunt foarte scumpe, iar cu cât vrei să fii un mai mare iniţiat, cu atât mai mult trebuie să plăteşti. Cu cât rezultatele unui guru westernizat sunt mai spectaculoase, cu atât onorariul este mai mare.
Dacă judec lucrurile din perspectiva stării omului de la talpa ţării, pot să văd că filozofia de viaţă europeană ca rezultat al coliziunii dintre presupusul fundamentalism creştin şi presupusa infailibilitate a ştiinţei, este spre binele omului de rând de la noi, care îşi vede de treabă cu toate superstiţiile şi religia lui si cu minimul avantaj al tehnologiei, o duce mai bine în viaţa lui grea decât aceştia. În plus, la cât se vinde şi se manipulează implicit (pentru că se vinde filozofia şi medicina din est) oare să votez mai degrabă cu Maica Tereza decât cu alți exponenți religioși înțelepți ai est-ului? Oare misionarii creştini care sunt acuzati că bruiază cultura locală şi care îşi riscă pielea trăind cu ei sunt chiar de condamnat? Oare filozofia creştină chiar îi jefuieşte de valori? Oare doar armonia cu universul, meditaţia pentru a dobândi pace şi asigurarea reîncarnării contează? Suferinţa omului care moare de ciumă este mai puţin importantă de cât cea a vacilor?

(Foto: Lăcrămioara O.)

Copilul, cu care am început povestea,  a ajuns la noi cu hemoragii ale gingiilor și mucoaselor, cu o glicemie apropiată de comă, dureri abdominale, stare generală alterată, paloare pe fondul unei anemii severe și dezhidratare. Nu se știe exact ce afecțiune l-a făcut să ajungă în starea aceasta. Urma ca în spitalul din capitală să i se facă investigații dar a murit înainte de asta. Echipa i-a urmărit evoluția prin intermediul medicului din Phaplu care avea informații de la colegii lui din Kathmandu. Membri din echipă au contribuit cu bani pentru ca acest copil să-și permită spitalizarea și investigațiile dar după ce a murit s-a rupt legătura și nu am mai aflat nimic doar că diagnosticul lui a rămas incert...

Nu știm dacă era hindus sau budist.

Robert însoțește ”ambulanța”  (Foto: Lăcrămioara O.)  

în spitalul din Phaplu (Foto: Lăcrămioara O.)