Ceaţa se ridica în fiecare dimineaţă pe la şapte, şapte şi jumătate devenind tot mai puţin umedă şi cedând tot mai mult teren razelor din ce în ce mai intense ale soarelui. Iarba mirosea din nou când a mere coapte când a un pic de vanilie. Eram în Kaibarupai undeva în Guyana. Când scriu cvântul "undeva" mă gândesc la "acel loc" în care nu se putea ateriza cu avionul mic ci trebuia să călătoreşti cu barca cu motor cale de o zi în amonte de la Orinduik, printre copaci răsturnaţi şi anaconde. La graniţa dintre Guyana şi Brazilia.
 |
| Dinspre Orinduik în amonte... |
Acolo în Kaibarupai am rămasa cu provizii puţine iar pentru că nu se putea ateriza, pilotul nostru (Gary Roberts) ne-a aruncat din avion sacul cu conserve, pâine, baterii şi ce mai era...urma să îl revedem abia peste o săptămână...
În dimineaţa aceea trebuia să ne adunăm cortul respectiv hamacurile, fiecare în ce a dormit iar apoi să plecăm în satul următor.
Totdeauna eram înconjuraţi de copii care se uitau curioşi la noi de parcă ar fi văzut un documentar în direct despre oamenii din tribul oamenilor albi. Orice mişcare făcută de noi era magică. Orice obiect împachetat era privit cu mare sete cum dispărea în bagaje. M-am întrebat ades cum pot să asocieze şi să proceseze mental ceea ce vedeau că se întâmplă pentru că toate descrierile pe care le-ar fi putut concepe în poveştile lor despre noi, ar fi fost construite din limbajul simplu de sub umbrela junglei...
La un moment dat curioşii s-au mai rărit pentru că şi noi eram aproape gata cu bagajele, ceaţa se ridicase şi ea când a apărut un adolescent cu un arc şi nişte fructe. Una din ele semăna tare cu o pară aşa că l-am întrebat dacă vorbeşte engleză. Mi-a răspuns în engleză ceea ce mi-a dat curaj să îl întreb despre fructe.
- Ce fel de fructe ai la tine? Asta ce-i? Am întrebat eu ... S-a uitat timid la mine înainte să îmi răspundă. Toţi erau timizi.
- Este o, şi a urmat o pauza dupa care a continuat: o pară...
- Aş putea gusta din para ta, este bună de mâncat ?
- Da, a răspuns sec...
- Cum trebuie mâncată, are cumva vre-un sâmbure , cu coajă, fără coajă ?
- Fără coajă.
- înţeleg, mulţumesc ...am răspuns eu. Mia dat-o, apoi colegul meu Franky a început să o cureţe uşor cu briceagul.
Eram atât de nerăbdător, fructele erau rare, ascunse şi ştiute doar de băştinaşi. De sub coaja verde , ceva mai groasă de cât coaja perelor de acasă, a început să se arate miezul destul de ferm alb-verzui. Am primit o bucăţică şi am început să mestec...Era atât de amară...Vai de mine! Era insuportabil. Am încercat să mănânc bomboane pentru a acoperi gustul şi nu m-au ajutat. Am încercat să beau apă, n-a mers... orice aş fi făcut era tot acolo gustul acela amar...
Singura mea soluţie era aşteptarea... să treacă. Nu te otrăveşte, nu te omoară, nici nu te căleşte, te lasă să exişti, nu te împiedică să te mişti , nu te împiedică să vorbeşti sau să răzi doar că este atât de amară ... Nu ai decât să aştepţi să treacă, să îţi spui că va trece când o simţi acolo, când îţi aduci aminte, să speri că vei avea bucuria clipei în care te vei trezi că nu mai este acolo...amărăciunea...
Aş putea să cer o altă lume în care dacă Avocado nu este copt să nu fie amar pentru a-l putea gusta şi astfel să rămân tot eu... pentru că dacă aş vrea o altă lume în care să nu simt cât este de amar atunci nu aş mai fi eu... Am doar o lume: aceasta şi dreptul doar o singură dată să trec trăind prin ea...
 |
| Lângă râul Ireng - Kaibarupai boat landing |
