O noapte în Ciad

Mămică sau fetiță? E fetiță!

Era o noapte destul de liniştită având în vedere că începuse încet, încet anotimpul ploios în acea regiune subsahariană în sud-vestul Ciadului. Luasem cina şi ne pregăteam de culcare. Cam toată echipa era deja în pat când o voce masculină pe o franceză colonială începu să răsune la intrarea în casă. Era unul din asistenţii ciadieni începători care lucra la spitalul rural din Bere. Nu vroia să deranjeze dar trebuia să obţină ajutor aşa că a insistat. M-am dus la uşă ca să aflu că este nevoie de un doctor care să ajute pe cineva să nască şi nu era ceva de rutină. Mămica tânără de 15 ani se chinuia să nască de vre-o 24 de ore şi la ora la care am fost noi alarmaţi ea avea nevoie de o simfiziotomie ( deschidere chirurgicală a bazinului în zona pubiană pentru facilitarea naşterii ) , cezariana nu mai era o opţiune.



Împreună cu cei doi colegi , ortopezi rezidenţi , ne-am luat lămpile frontale şi somnoroşi ne-am dus să vedem ce se poate face. Ajunşi în sala de intervenţii septice am găsit-o în întuneric, culcată pe spate pe o masă de operaţie într-o baltă de sânge. Este pleonastic spus că în Africa e cald dar şi noaptea era cald iar mirosul dintr-o sală asemănătoare din românia este de ne-uitat darămite în Ciad unde condiţiile de viaţă erau asemănătoare cu timpurile în care Iosif şi Maria se plimbau pe măgăruş. 


Sandor şi Zsuzsa s-au apucat de treabă, şi-au pus mănuşi, au făcut anestezia locală şi urma partea mai sonoră a intervenţiei: incizia şi osteotomia (separarea oaselor legate de obicei printr-un cartilaj). Ei doi se ocupau de partea chirurgicală iar eu încercam să-i servesc cu instrumente potrivite . I-au făcut incizia iar când urma osteotomia Sandor a trebuit să rişte: şi-a pus degetul de la mâna stângă în plagă sub cartilaj ca să protejeze vezica urinară care era foarte aproape iar apoi cu mâna dreaptă cu bisturiul trebuia să secţioneze cartilajul fără să îşi taie propriul deget. 


Erau trei spoturi de lumină ce porneau de pe frunţile noastre, toate pe mâinile lui, toate urmăreau mişcarea lentă şi sigură. În spatele frunţilor o mie de gânduri şi speranţe că va reuşi din prima, că nu se răneşte, că trebuie să scape mămica tânără, că poate copilul trăieşte. A urmat apoi partea într-adevăr sonoră: pe partea opusă nu mai ştiu cine era la genunchi dar pe partea dreaptă eram eu şi a trebuit să apăs până a început să cârâie, semn că s-a deschis... Sandor a verificat şi era deschis, naşterea putea să continue. Au făcut sutura ca să se poată continua. Mă uitam la faţa fetiţei-femei în timp ce contracţiile îi modificau expresia iar ceilalţi urlau la ea să „împingă”, unii în franceză, unii în nanjere, oricum în gândul meu mă întrebam de unde atâta putere dar se străduia. Prin câte trebuia să treacă o copilă pentru un copil? Parcă totul se întâmpla cu încetinitorul, copilaşul tot nu putea să vină pe lume. După ce ventuza cu care colegii mei încercau să termine treaba , s-a dezlipit a 14-15-a oară de pe capul fătului m-am oprit din numărat. 


Era deja prea mult când Sandor spunea că i se pare că dacă mai trage tare de capul copilului se va rupe dar că simte că s-a urnit. Spre uşurarea tuturor chiar se urnise şi a venit pe lume. Crezusem că nu vedeam bine dar şi-a mişcat picioarele şi trăia ! La 24 ore după ce „ s-a rupt apa” şi după lupta cu bazinul şi ventuzele, fetiţa trăia ! Viaţa mai câştigase odată, de faţă cu mine.

a 2-a zi ...