Clipe de "glorie" în țara iertării...

Copil de pigmeu - Ruanda

Am plecat din Kigali, cu o mașină de teren nouă dar bucuria mi-a fost scurtă. Nu pentru că eram înghesuit între directorul spitalului din Mugonero și un alt membru al staff-ului ci pentru că șoferul conducea mai rău decât un începător. La început credeam că e traficul din Kigali de vină unde ai motive multe să pui frână sau să reduci subit turația motorului dar după ce am ieșit din oraș stilul a rămas la fel. Era cam în felul următor: când ajungea din urmă un alt vehicul care circula foarte încet schimba treapta de viteză într-a întâia, mașina se tura foarte tare, apoi în depăşire urma treapta a doua, turația creștea din nou foarte tare , apoi a treia în acelaș fel iar când te aşteptai să-i dea a patra ca pe o rezolvare din muzică atunci când disonanţa e prea lunga, lua piciorul de pe acceleraţie şi chinul continua...a patra nu a venit niciodată.




Am încercat să rabd eroic dar când am început să simt că voi revedea ceea ce am servit la ultima mea masă, am decis să întreb cât mai durează. Ştiam că va dura ore dar trebuia să întreb. Pentru că era încă lumină am încercat să-mi orientez atenţia către ceea ce era afară. Drumul şerpuia printre dealuri  pe care se puteau observa diferite plantaţii. Cu cât ne apropiam de Kibuye cu atât mai frecvente deveneau plantaţiile de banane şi cafea. Dealurile trebuiau să fie terasate pentru a se putea cultiva. Mai târziu am aflat că toate dealurile au fost terasate fără utilaje, cu mâna şi spinarea omenească.

Spre deosebire de Ciad, aici se muncea foarte mult. Există o lege prin care odată pe lună fiecare cetăţean este obligat să participe la umuganda. Umuganda este o duminică sau o sâmbătă pe lună când în Ruanda se face curăţenie pe străzi, sunt adunate toate deşeurile sau gunoaiele aruncate, sunt îndepărtate buruienile şi împrospătate grădinile, spaţiile verzi, sunt curăţaţi copacii, reparate drumurile sau se prestează orice altă activitate în folosul comunităţii. O zi pe lună fiecare trebuie să muncească în folosul tuturor. Prin această metodă fiecare devenea mai grijului, mai atent cu mizeria. De asemena am observat că o grijă şi o atenţie destul de mare se acordă şi memorialelor genocidului.

Din loc în loc se putea vedea un monument sau un imobil mai ieșit din comun pe care era scris: Genocide, never again! Acolo puteai să găsești osemintele celor care au fost omorâți brutal în 1994 și uneori mărturii ale victimelor, ucigașilor sau eroilor:

” L-am găsit cu picioarele rupte pentru că fusese atacat, l-am luat în brațe ca să încerc să îl ajut dar au venit din urmă cu o dubă și pentru că era destul de greu nu puteam să alerg cu el în brațe, ca să nu mă omoare și pe mine a trebuit să îl las jos și să fug mai departe. Oamenii aceia au oprit și l-au terminat. De atunci când îmi aduc aminte de el și ce s-a întâmplat, îmi vine să plâng.”

” Toată lumea spunea despre mine că sunt o vrăjitoare, le era frică de mine și mă urau. Au venit înt-una din zile la mine să mă amenințe. Dar le-am spus că dacă se vor mai apropia de casa mea îi voi blestema crunt. S-au speriat, au plecat și nu m-au mai deranjat. Astfel i-am scăpat cu viață pe cei pe care i-am adăpostit la mine. ”

Nu-ți este ușor să intri într-un asemenea loc unde cele scrise și cele expuse spun aceeași poveste adevărată. Erau cranii, schelete reale expuse, atât de albe în contrast cu urmele violenței pe ele. Aveau crăpături , șanțuri și alte urme lăsate de diferite unelte devenite arme. Am văzut filme și am citit despre aceste orori iar acum că le-am văzut ”fantomele” simt că am avut de câștigat vizitând Ruanda doar pentru faptul că sunt și eu martorul realității că genocidul cărnii sa terminat chiar dacă sufletele celor vii mai suferă. Încă mai sunt oameni care nu sunt în stare să vorbească despre ce a fost.

Străzi din Kigali

Mă întrebam ades când mergeam pe afară dacă am trecut pe vre-o stradă pe care să nu se fi vărsat sânge. O familie în Ruanda este destul de numeroasă cu mulți frați , multe mătuși, mulți unchi. Să te știi singurul supraviețuitor al familiei, al neamului tău în timp ce ucigașul ei se plimbă liber pe stradă și în același timp să poți trăi mergând mai departe pe aceeași stradă  fără să vrei să îl ucizi, fără să te gândești care dintre prietenii tăi ar fi ca el, fără să te gândești că poate prietena ta este una de-a lor...îți trebuie ceva care se numește iertare trăită pe bune. Dacă țara aceasta nu are străzi care să nu fi fost însângerate atunci astăzi țara există pentru că este țara iertării.

Nu cred că lecția pentru noi este doar cea a iertării pentru că știu oameni care la momente de răscruce au făcut ceea ce au putut să scape vieți chiar dacă erau ei înșiși în pericol. Înafară de directorul hotelului Hotel Des Milles Colines , mai știu despre un bărbat american , director ADRA care și-a trimis copii și soția acasă în SUA și el a rămas și a scăpat sute de copii orfani în timp ce în jurul lui se murea. Iar apoi cel care este într-adevăr reprezentatul eroilor, generalul Dallaire, care a rămas și el să se confrunte cu ucigașii încercând să restabilească pacea. Avem de învățat atât despre a ne alege partea, despre a face ceva pentru cel căruia i se face nedreptate cât și despre a preveni nedreptatea pentru a putea trăi împăcați iertarea...

Drumul meu spre Mugonero a trecut de la asfalt pe drumul roșu prăfuit. Evident, nu am scăpat fără să vomit. Din când în când mașina ajungea din urmă, pe drumul de țară , câte o femeie care își ducea poverile pe cap. La început distingeai doar o siluetă neagră, alungită, apoi puteai să vezi uneori cum palma se îndepărtează printr-o mișcare lentă, linișitită de pe coș sau de pe sac și este ținută spre cer în timp ce femeia merge liniștită mai departe.

Noi de obicei stăm la ocazie dar ele mergeau mai departe ținând palma spre cer cam de maniera în care mai de mult la noi  bărbații ar fi ținut palma întinsă când intenționau să invite vre-o femeie la dans. La fel făceau și ele doar că își vedeau mai departe de drum. Nu se opreau, nu se uitau în urmă la ce fel de mașină vine sau cine conduce. După ce treceam de ele, la fel de lent și pașnic își duceau palma albă înapoi pe coș sau pe șold. Nu voi uita palmele albe cu degete subțiri și lungi întinse peste drumul roșu.

Mi-am petrecut majoritatea timpului în spital și în cabinetul improvizat de medicină dentară dar sâmbătă nu aveam pacienți și am plecat la plimbare. Casa în care am fost găzduit nu era departe de vârful colinei așa că am urcat acolo să văd lacul Kivu care desparte  Ruanda de Congo (fosta Zair). La început s-a auzit firav dar apoi tot mai tare, atât de tare încât să îmi dau seama că de fapt nu era zarvă ci la școală, un pic mai jos era ceva sărbătoare și se cânta.

Lacul Kivu

M-am apropiat timid să nu atrag atenția dar având în vedere că eram singurul alb pe acolo iar prezența unuia ca mine era o raritate, tot s-a aflat repede că am intrat în sală. M-am bucurat oricum pentru că mulțimea de copii și adolescenți era suficient de antrenată de sărbătoare că să nu înceapă să strige la mine extaziați MUZUNGU ! (albule!). Uneori strigau așa în loc de salut din surpriza că au întâlnit un alb. De data aceasta erau ceva mai manierați.

Am stat liniștit să îi ascult, deși eu doar aparent săteam liniștit pentru că în interiorul meu pulsul mi-era ridicat din cauza fiorilor care mă treceau. Atât de mult îmi plăcea cântecul lor.

La un moment dat a intervenit acea clipă care chiar când începe să ticăie în viața ta știi că este una pe care o vei ține minte cât vei trăi și că va fi una pe care trebuie să o savurezi la maxim pentru că știi că este ceva pur, și nu se va mai repeta niciodată la aceeași intensitate, cu aceeași frumusețe: m-au invitat în față să spun două cuvinte ca un oaspete de seamă.

M-am prezentat în câteva cuvinte pentru că vroiam să trec odată la savurarea  momentului meu de ”glorie” și  le-am spus că vreau să jucăm un joc. I-am întrebat dacă ei cunosc următorul cântec și am început să cânt ceva ce am învățat în limba kinyarwanda de la asistentele din Kigali: - Aradukunda...aradukunda, încă nu terminasem refrenul și de pe aproximativ 300-400 sute de fețe negre au început să radieze tot felul de zâmbete albe. Pentru ei era o onoare ca Muzungu să cânte pe limba lor iar pentru mine era tot mai cert că  vor urma cca. 40 de secunde mult prea fericite din viața mea.

Le-am propus următorul joc: atunci când ridic brațul drept vor cânta fetele cu mine iar când voi ridica brațul stâng vor cânta băieții. Dacă vor vedea ambele brațe ridicate înseamnă că trebuie să cânte toată lumea. Înainte să ridic brațul stâng mi-am spus în gând : - iată că începe...

Am ridicat brațul drept și sute de voci cristaline pe un ton curat au început să cânte la unison: aradukunda..., nu era nici o voce care să cânte fals, nici măcar una! Brațul stâng: aradukunda... mai ferm, mai băiețește dar tot curat, tot îngeresc. Din nou dreapta: aradukunda ... și apoi ambele brațe ridicate cât am putut eu: Yesu mutabazii...


Am fost și dirijor și audiență, au fost clipele mele de glorie în țara în care iertarea se trăiește...